A fi? A nu fi? ...

Participarea la spectacolele de teatru din cadrul unui festival poate fi o experiență revelatoare, chiar și pentru cei mai exigenți spectatori. Ieri am participat la piesa, „Orișicine” regizată de Csaba Horváth. A fost un spectacol care m-a lăsat cu multe gânduri și o nouă perspectivă asupra artei teatrale.

Pornind de la celebra întrebare existențială a lui Hamlet, „A fi sau a nu fi?”, Horváth transpune acest concept prin intermediul personajului Orișicine. Întrebarea devine o reflecție asupra vieții contemporane, unde figuri obișnuite, reprezentative pentru societatea de consum, apar și dispar pe scena. Piesa este descrisă ca o „amoralitate”, unde personajele sunt transformate în roluri teatrale funcționale: Vorbitorul, Antagonistul și Raisonneurul. Acestea reflectă reducerea la consumerism și statutul de „ființe de consum” ale membrilor societății postmoderne. Prin intermediul acestor roluri, Horváth explorează teme legate de moarte, oferindu-i acesteia o întruchipare teatrală permanentă pe scenă.

Alegoriile prezentate în piesă, acele povești mici care relatează viața din această eră post-modernistă, au combinat dansul și cântecul într-o piesă care, pentru unii spectatori, poate părea confuză, iar pentru alții, plină de umor. Pentru mine... ei bine, a fost o oportunitate de reflecție asupra modului în care percepem și interpretăm arta teatrală. Am realizat că, uneori, piesele nu trebuie înțelese logic, ci simțite. Pe măsură ce oboseala își făcea simțită prezența și devenea tot mai dificil să rămân concentrată pe parcursul unei piese de teatru ce dura o oră și jumătate, am început să realizez că existau unele aspecte pe care nu le mai puteam percepe cu mintea mea ageră. Poate că nu mai eram interesată să înțeleg în detaliu fiecare element al piesei, sau poate că nu era chiar necesar să o fac. Pe parcursul acestor zile de festival, am ajuns la convingerea că o piesă de teatru nu trebuie neapărat să fie analizată în profunzime, ci mai degrabă să fie trăită și simțită. În momentele în care nu mai căutam să descifrez fiecare detaliu al firului narativ, ci pur și simplu mă lăsam purtată de experiență, am avut parte de cele mai plăcute momente, iar la finalul piesei, pe panoul cu subtitrări a apărut mesajul la care mă tot gândeam: „nimic din această piesă nu are de fapt sens”.

În cele din urmă, teatrul este despre trăirea momentului și explorarea a ceea ce înseamnă să fim umani într-o lume complexă și adesea contradictorie. Așadar, dacă aveți ocazia să vedeți o piesă de teatru care vă provoacă sau vă pune pe gânduri, lăsați-vă purtați de emoții și senzații. Piesa lui Csaba Horváth a fost un exemplu perfect de cum teatrul poate provoca, confuza și încânta în același timp, lăsându-mă cu un sentiment profund de reflecție asupra vieții și artei.

Briana Gruici

Foto: László Beliczay